Fragment - "Apus prematur"

"...- Eric, fiule, singurul razboi pe care nu il poti castiga e cel cu tine insuti. Nici nu-l castigi, dar nici nu-l pierzi, cat despre armistitu nici nu se pune problema. Ai pierdut un prieten, un frate de cruce, iar asta te-a facut sa intorci armele impotriva ta. Stiu ca este greu, este greu sa accepti ca esti propriul tau inamic, dar trebuie, trebuie sa o faci. Pentru tine, pentru ei. Aliaza-te cu el, cu inamicul interior, invata sa dansezi cu el, invatati aceasi pasi, chiar daca melodia este diferita. A duce un razboi interior nu va face decat sa te autodistruga, sa te tarasca in abis si sa nu te mai lase sa iesi de acolo, te va seca de tot ce este uman in tine, pana te va cotropi. Oooh, am fost si eu ca tine odata, dar asta a fost de mult. Am schimbat pianul cu o harpa si am impus propriul meu dans. M-a enervat la inceput pentru ca eram stangaci si ma impiedicam mereu de mine, dar apoi am prins ritmul, iar demonul meu l-a prins si el...si asa am devenit tovarasi de arme, tovarasi de suferinta si de bucurie. Fa la fel, schimba cursul propriului razboi, chiar daca nu-l castigi, dar macar nu-l vei pierde... 

Omul cel inalt isi ridica incet mana de pe umarul lui Eric. Ochii verzi, ce erau mereu reci si seci, acum emanau caldura, vocea nu mai fusese aspra, ci joasa, linistita, nici macar cicatricea nu ii mai inspira teama. Eric tacu, privii in jos, iar albastrul pur al ochilor sai a fost inundat de lacrimi reci..."

"Apus prematur" - Fragment..."Escadrila Vulturii"

[...]
Il privea mut…nu ii venea sa creada ce ii cere. Peretii salonului pareau sa se prabuseasca peste el, fereastra devenea din ce in ce mai mica, iar mintea lui se intuneca; beep-aitul aparatelor din jurul lor era aproape surd, si nu rasuna decat fraza: “Vreau sa mai zbor o data…pentru ultima data…”, ce il inconjura din toate partile si incet i se prelingea prin vene in intreg trupul. A dat din cap mecanic ca este de acord,iar fata palida a lui Lucian a inceput sa zambeasca, ochii infundati in orbite de atata suferinta acum straluceau, iar corpul sau incepea sa isi recapete forta de alta data.
Dupa doua ore de lupta grea prin traficul infernal al orasului au reusit sa ajunga la drumul prafuit ce ducea spre aerodrom. Eric deja aranjase ultimele detalii ale zborului…mergeau printr-o ceata deasa de pamant marunt ce invaluise masina de teren ce se misca alene printre gropi. Inima lui Eric batea din ce in ce mai tare, iar respiratia i se oprea din cand in cand. Niciunul nu scotea un cuvant, linistea devenea tulburatoare. Lucian si-a intins mana alba spre radio, pornindu-l; o melodie rock a inceput sa se scurga prin difuzoare, iar el fredona incet versurile celor de la Metallica. Au ajuns in fata portilor aerodromului, erau la fel cum le lasase cu cateva luni in urma, cand plecase cu ambulanta, mari, negre, iar cei doisprezece vulturi erau neclintiti, privindu-i fix. Au inaintant in curte cu aceasi viteza lenta ce Eric i-o imprimase masinii pe tot parcursul drumului, de parca ar fi vrut cumva sa opreasca timpul in loc. Odata ajunsi la cladirea ce le fusese de aproape un an casa, au parasit masina in aceeasi liniste dureroasa, pasind pe holurile ei in pas cadentat. Au decis sa isi imbrace primele uniforme, de o culoare albastru deschis, pe gulerele carora stralucea trufas cate un vultur auriu. Lui Lucian boncancii i se pareau mai grei ca niciodata, de parca il ancorau la pamant, dar nu a lasat nici macar o clipa ca acest lucru sa il afecteze in vreun fel. Statea in usa, in costumul lui impecabil, in pozitie de drepti, iar suferinta incepea incet incet sa ii dispara de pe chip.
- Stii, ma bucur nespus ca faci asta pentru mine! Stiu ca iti este greu, dar mi-ai fost mereu alaturi, si iti promit ca orice s-ar intampla voi avea grija de tine, de oriunde! Esti fratele meu, acel frate pe care nu l-am avut niciodata…a soptit Lucian cu gura pe jumatate inchisa, incercand sa isi inghita cumva cuvintele.
Eric i-a facut semn ca e timpul sa se indrepte spre pista, caci apusul era aproape, iar odata cu acesta nu le mai era permis sa decoleze. Au iesit prin usa din spate ce dadea direct spre hangare. Avionul lor, primul lor avion, cel cu care scapasera de furtuna, ii astepta cuminte acolo; inca mai purta cicatriciile furtunii pe vopseaua lui albastra, dar le purta cu mandrie, caci in aceea zi nefasta le salvase vietiile. Lucian s-a oprit in fata lui pentru cateva secunde, l-a salutat asa cum facea inainte de orice zbor, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
- Noi suntem gata, daca sunteti si voi! s-a auzit o voce vesela prin statie.
Au urcat in cabina, Eric propunandu-i sa preia comanda, dar Lucian a refuzat scurt:
- De data asta vreau sa privesc asa cum nu am facut-o niciodata, vreau sa cuprind totul, de acolo de sus, dintr-o privire. Oricum, la starea in care sunt cred ca cel mai indicat este sa ne conduci tu, desi niciodata nu vei fi la fel de bun ca mine…si atunci a zambit la fel de senin cum o facea in primele zile cand ajunsesera aici.
Si-au ocupat locurile…ceilalti ramasi au avut grija ca pregatirile pentru zbor sa nu dureze prea mult, astfel incat Lucian sa nu fie solicitat mai mult decat era nevoie. Motorul a inceputsa cante, la inceput mai incet, pe masura ce inaintau pe pista cantecul devenea din ce in ce mai tare, zgomotul il inconjurase pe Lucian, ii curgea prin vene, i se imprastiase in tot corpul, iar asta ii facea atat de mult bine…suradea ca un copil mic ce primise jucaria mult visata, ochii lui mari si negri stralucau a patima, iar mintea lui urla de fericire. Botul prietenului lor s-a ridicat usor, linia orizontului a inceput sa dispara din fata lor, lasand loc cerului curat ca o lacrima de fecioara. Lucian privea direct in fata, tacut, parca uimit de culoarea cerului; a inceput din nou sa fredoneze melodia celor de la Metallica.
- Totusi, ce cantec mai e si asta? Imi place, dar stii, niciodata nu m-am gandit sa ii retin numele…a rupt Eric dintrodata tacerea.
- Hmmm…nu-mi stii cantecul preferat si te mai numesti cel mai bun prieten al meu…a replicat Lucian razand. E Unforgiven II a celor de la Metallica…stiu... e vechi, dar imi place mult, ma linisteste. Oricum, atunci cand totul se va termina ti-am lasat la mine in vestiar un CD cu muzica mea preferata, vreau sa imi promiti ca il vei asculta in fiecare zi… Aaaa, si sa nu uit, m-am hotarat, pana la urma sa iti fac cadou chitara mea, nu de alta dar te-am vazut cum o privesti si stiu ca mai exersezi pe ea cand eu nu sunt in preajma… Deci, imi promiti ca vei asculta CD-ul zilnic?
- Ai cuvantul meu, frate drag…
Lucian a inceput sa fredoneze melodia din ce in ce mai tare, vocea lui puternica rasunand in cabina de parca erau intr-o sala de filarmonica. Cerul incepuse sa devina vinetiu, iar soarele parca fusese acoperit de sange. Era o dupa-amiaza linistita, fara vant, iar apusul era superb, zeci de nuante de violet, rosu si bleu se contopeau intr-o armonie perfecta, pe ritmul muzicii lui Lucian…un nor negru a inceput sa acopere soarele, iar cerul a inceput sa se intunece, culorile ce mai devreme erau vii, acum se inegreau, deveneau grele, sufocante, intreg vazduhul parea ca vroia sa ii inghita intr-o tacere mortuara, caci vocea lui Lucian nu se mai auzea.
- Lucian! LUCIAN! Esti bine?
Niciun raspuns, doar liniste. Atunci Eric a inteles... Intreaga lui fiinta a inceput sa urle de durere, mana ii ramasese inclestata pe mansa, iar avionul cobora spre sol cu o viteza uimitoare. Nu mai vedea cerul, doar pamantul, vroia sa il despice in doua si sa ingroape vulturul de fier acolo, undeva jos, unde era intuneric si racoare, unde puteau fi amandoi nemuritori. “La naiba, Eric, te prabusesti! Te prabusesti, Eric! Ce seintampla? ERIC! La dracu, Eric, raspunde! Tu nu intelegi ca te prabusesti! ERIC!”, se auzi brusc o voce din radio, vocea ce l-a trezit; intr-o fractiune de secunda a reusit sa redreseze avionul, chiar cu putin inaintea impactului; s-a intors la 180 de grade si a zburat asa pret de cateva minute,in sfarsit avea curaj sa o faca…radioul era din nou mut… A lasat pasarea mecanica sa pluteasca in deriva si s-a intors… isi privea prietenul ce acum era mut, fata i se linistise, orice urma de suferinta disparuse complet, ochii lui Lucian, acum mai limpezi ca niciodata inca priveau fix apusul, iar mainile sale mai albe cade obicei ii atarnau greoi pe langa corp, dar zambea, era fericit, iar asta l-a facut pe Eric sa se simta impacat cu sine.
- Zbori, cu cometele spre stele dragul meu camarad, frate de cruce. Fie ca vulturii sa iti strajuiasca calea si sa ajungi mai sus decat o va face oricare dintre noi vreodata. Acum ai aripi de inger, asa cum ti-ai dorit mereu, ai grija de ele, si te rog vegheaza-ne zborul in continuare asa cum o faceai mereu…
[...]

"Escadrila Vulturii" - "Apus prematur"

Fragment...

 Desi incaperea era mare, iar ferestrele largi o imbaiau in lumina, se simteau sufocati unii de altii. Se priveau cu o usoara ura si superioritate, doisprezece perechi de ochi, ce scrutau camera de la un capat la altul in cateva secunde, pentru a o lua de la capat. Niciunul dintre ei nu se simtea in largul lui, fiecare ar fi vrut sa domine prin simpla prezenta...dar nu se cunosteau, nu se mai vazusera pana atunci, iar acest lucru le ingreuna misiunea de la acel moment. Pixurile se miscau frenetic intre degetele lor, tradand emotiile, nelinistea, gandurile ce explodau la fiecare secunda. Doisprezece inimi batand la unison, doisprezece suflete ce aveau acelasi tel maret, desi la acel moment nu stiau...nu stiau ca aceea zi va fi primul lor pas spre marea tragedie.   

[...]

     - Tu, blondule, ce te-ai scufundat asa in ganduri? Acum, ca ai ajuns sus ti-e frica sa nu pici?... Da, tu, cel din spate, cu ochi albastri! Ridicate in 2 picioare cand vorbesc cu tine sau la tine in baza nu exista respect?

     Din ultimul rand se ridica un tanar cu parul blond inchis, de o inaltime deloc surprinzatoare; corpul lui atletic se zbatea din toti muschii, ochii albastri, reci, adanci pareau sa fie morti, inerti in comparatie cu restul trupului.

     - Care este numele tau, fiule?

     - Domnule! Eric! Sa traiti! se auzi scurt si sacadat din partea baiatului ce inca tremura de emotie, iar o suvita de par ii aluneca peste ochiul drept in momentul salutului.

     - Vad ca folosesti putine cuvinte, Eric! Sunt scumpe cumva la tine in baza? Aici, sa stii ca sunt gratis si sper sa le folosesti cat mai des! ii raspunse omul cel inalt pe un ton sarcastic. Sper sa invatati sa comunicati, sa fiti deschisi unul in fata altuia, caci acolo sus, uneori, vocea este singurul lucru care va poate salva. Nu fiti zgarciti in cuvinte...

     Usa de la intrare s-a trantit brusc, dar nu a aparut nimeni in ea. Vantul suiera puternic, geamurile se izbeau frenetic de pereti, cerul se intunecase, cei doi copaci ce se zareau prin ferestre se aplecasera la pamant, ca intr-o plecaciune in fata maretiei naturii. Tot vazduhul se lumina si urla a jale, tunetele din ce in ce mai dese deveneau tot mai puternice, erau din ce in ce mai aproape, vantul se intetea rupand acoperisul in zeci de bucatele, aruncandu-le cat mai departe.

     - Vine! Vine! se auzi o voce disperata de pe culoar. Vine! Nu mai avem timp! Trebuie sa plecam imediat! Trebuie sa plecam, vom muri! se auzea vocea in continuare.

     Un barbat maruntel a dat buzna in incapere, cazand in genunchi si gafaind. Era transfigurat, iar sudoarea ii acoperea toata fata; ochii priveau in gol, de parca vasuera o stafie, iar buzele murmurau fara incetare: "Vine! Vine!..."

Cap 1. Inceputurile - "Escadrila Vulturii"

Escadrila Vulturii - Intro - Poemul ingerului negru (Pitesti, 2004)

Nascut din apa neagra si lumina,
Din sange pur si din prihana
Tu, inger negru te rugai in tihna,
Iar, eu, un demon te vedeam icoana.

Si acele negre aripi ridicai
Privind in jos spre intuneric
Si mii de suflete miscai
Dandu-le un sentiment fatidic...

Soldat…în slujba vieţii - Prolog "Escadrila Vulturii"

Cu toţii suntem nişte soldaţi… nişte soldaţi ai vieţii… fiecare dintre noi este un soldat în linia 1, gata de sacrificiu, pentru noi sau pentru alţii. Dar ce rost are să te sacrifici? mai ales pentru alţii??!!?? Cine se sacrifică pentru tine? Nimeni!!! Exact… nimeni… Iar tu, tu ca prostul te sacrifici pentru toţi cei din jurul tău, chiar pentru persoane pe care le cunoşti de câteva zile. De ce faci asta? Ei ar face-o pentru tine? Îţi spun eu: NU! Nimeni nu ar face nimic pentru tine! Niciodată să nu-i crezi…e o luptă în care fiecare este pentru el…un război în care eşti singur, în care lupţi atât împotriva lor, cât şi a ta. Şi ce-ţi pasă dacă o inimă sângerează? Important este să nu fie a ta…asta e tot ce contează… Ai vrea să laşi veninul să curgă, dar ceva te opreşte… devii pe zi ce trece mai uman, mai slab, mai iubitor! Sufletul tău de gheaţă se topeşte, iar tu suferi fără să ştii de ce, fără să ştii pentru ce… eşti un mort-viu, un soldat fără ţintă, un soldat ce execută ordinele date de viaţă… Dar de ce să nu te răzvrăteşti tu? De ce să nu schimbi ordinele? Ţi-e frică de execuţie? De moarte? Nu, nu este asta… ţi-e teamă că prin nesupunere vei pierde tot: prieteni, familie, lumea înconjurătoare… dar totul este atât de relativ, nimic nu este exact, sunt doar cuvinte, cuvinte în vânt, cuvinte cu care te lupţi, fără a te apropia de victorie câtuşi de puţin… Aşa că rămâi un soldat în slujba vieţii, un soldat fără nume, fără grad… fără mormânt…

31 Mai, 2007 - Craiova